În anul aniversării Centenarului Marii Uniri din 1918, Romfilatelia a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale Făuritori ai Marii Uniri, partea I, care omagiază personalitățile care au contribuit la realizarea celui mai important ideal al românilor.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 2,50 lei este ilustrat Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Portretul Cardinalului Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, este reprodus pe timbrul cu valoarea nominală de 4,50 lei. Pe timbrul cu valoarea nominală de 8 lei este reliefat portretul lui Iuliu Maniu, luptător pentru cauza națională a românilor din Transilvania. Portretul lui Ion I.C. Brătianu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, este redat pe timbrul cu valoarea nominală de 15 lei. Pe colița nedantelată a emisiunii de mărci poștale, cu valoarea nominală de 16 lei, este ilustrat Regele Ferdinand I, alături de alți făuritori ai Marii Uniri: Take Ionescu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Stere, Samoilă Mârza, Gheorghe Pop de Băsești, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor și Ion Nistor, iar pe timbrul coliței este reprodusă stema României mici, care avea reprezentate pe scut teritoriile cuprinse în granițele țării până în 1918.
În urmă cu 100 de ani, România suporta un grav și dureros impas istoric. Odată intrată în Primul Război Mondial, în anul 1916, din dorința nestrămutată a unirii tuturor românilor în granițele istorice, țara s-a confruntat cu o bătălie inegală, ca forță umană și dotare militară, cu tabăra trupelor germane și austro-ungare. După o retragere soldată cu pierderi imense, armata ajunsă în spațiul Moldovei repurtează ulterior victorii hotărâtoare, ale căror consecințe, însumate cu situațiile favorabile internaționale, facilitează în anul 1918 unirea cu românii din Regat a Basarabiei (27 martie), Bucovinei (28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie).
Miron Cristea – pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite, senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
A făcut studiile la gimnaziul săsesc din Bistrița (1879-1883), la gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883-1887) și apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890). Ca elev la liceul din Năsăud, în anul școlar 1886-1887, Ilie Cristea a fost ales președinte al societății culturale Virtus Romana Rediviva, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc.
După finalizarea examenului de bacalaureat și absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învățător-director la Școala confesională românească din Orăștie și a început să colaboreze la Telegraful Român. După un an Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta (1891-1895), unde a obținut la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viața și opera lui Eminescu.
În timpul studenției, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea și Gazeta Transilvaniei și a fost ales secretar al Societății studențești Petru Maior. În 1894, pe parcursul desfășurării “procesului memorandiștilor”, împreună cu alți 12 colegi, a redactat un manifest prin care țăranii din Ardeal erau chemați să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a aceluiași an, a luat parte în cadrul unei delegații numeroase de studenți ardeleni la Congresul studențesc de la Constanța. În anii 1898-1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.
Iuliu Hossu (30 ianuarie 1885 – 28 mai 1970) a fost episcop al Bisericii Greco-Catolice și Cardinal, un apărător al drepturilor românilor din Austro-Ungaria. A obținut doctorate în Filosofie și Teologie la Roma, iar în decembrie 1917 a fost numit Episcop de Gherla. La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a citit mulțimii Declarația de Unire.
Iuliu Hossu s-a născut în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții Ioan, preot-paroh greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu. A început studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milașul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele V-VIII, la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu al Gherlei. Acesta era văr primar cu Ioan Hossu, tatăl lui Iuliu Hossu. ncepând cu anul 1910 a activat la Episcopia greco-catolică de Lugoj, unde a ocupat, pe rând, funcțiile de protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar al episcopului Vasile Hossu, pe care îl numea „unchiul Viluc”. Acesta se afla în relații de prietenie cu primul ministru István Tisza. În anul 1914, anul începutului Primului Război Mondial, episcopilor greco-catolici și greco-orientali li s-au cerut de către autoritățile de atunci să-și exprime fidelitatea față de Austro-Ungaria, cerând astfel românilor să nu cadă victime ale influenței panslaviste.
Iuliu Hossu a participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui Iuliu Hossu, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari. Al treilea frate, inginerul Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în stația Oradea. Acesta a pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația unirii de la Alba Iulia la București. Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austro-ungar Iustin Hossu, a luptat pe frontul sârbesc și apoi a murit moarte de erou pe frontul rusesc.[7] După aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara.
La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Iuliu Hossu a plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Infanterieregiment 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena a acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și internaților din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi.
La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. Numirea a fost confirmată de papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală a avut loc în data de 4 decembrie 1917.
Tot Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918 din însărcinarea Marelui Sfat Național Român, mulțimilor adunate la Marea Adunare Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. Ulterior acesta s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea (viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române). Episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea, alături de alți doi fruntași ardeleni, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, au dus la București Declarația de Unire de la Alba Iulia. Declarația a fost înmânată regelui Ferdinand I al Românilor.
S-a opus trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română. La 1 octombrie 1948 a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 36 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei. La 28 octombrie 1948 a fost arestat din reședința sa episcopală de la Cluj și dus la vila patriarhală de la Dragoslavele, unde a fost ținut închis, sub pază, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici arestați, în foame și frig. Atât autoritățile comuniste cât și conducerea Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Iustinian Marina personal, i-au propus scaunul de mitropolit al Moldovei, în schimbul renunțării la credința catolică și la legătura cu Roma, cu Scaunul Papal. Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. În anul 1955 a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla.
În urma liturghiei greco-catolice celebrate în fața Bisericii Piariștilor din Cluj în 12 august 1956, cei trei episcopi uniți au fost dispersați de la Ciorogârla. Episcopul Iuliu Hossu a ajuns din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. La 28 aprilie 1969 a fost creat cardinal in pectore de către papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, după decesul lui Hossu, papa a dezvăluit faptul că episcopul Hossu fusese numit cardinal în anul 1969.
În timpul de domiciliu forțat la mănăstirea Ciorogârla a fost vizitat periodic de ierarhi ortodocși, între care Justinian Marina, Teoctist Arăpașu și Gherasim Cristea. Conform memoriilor preotului greco-catolic Ioan Mitrofan, între cei care l-au vizitat pe cardinalul Iuliu Hossu la Căldărușani s-a numărat și Andrei Andreicuț.
Iuliu Maniu a fost cel mai important politician transilvănean. S-a alăturat luptei naționale a românilor din Austro-Ungaria încă din studenție. Spiritul său combativ a servit cauzei naționale, mai ales în timpul mandatului de deputat în Parlamentul de la Budapesta. A fost unul dintre inițiatorii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.
S-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei Blajului și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică.
Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.
Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27 la sută.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare.
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet. În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Ion I.C. Brătianu (20 august 1864 – 24 noiembrie 1927) a fost cel mai important om politic implicat în Unirea din 1918, de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.
A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului.
Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal.
Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.
În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări – două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii “bătrâni” (expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).
A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.
Daniel Mureșan
